Prietenia, vata mea de zahăr 

Uneori mă întreb ce sunt sentimentele și cum aș putea să le vărs pe toate într-un tot și să numesc acest tot cumva ca să pot să descriu ce simt acum. Aș vrea să pot să echilibrez toate trăirile și toate simțirile, astfel că, odată puse la egal să încerce să mă reprezinte cum știu ele mai bine. Aș vrea să pot să transform dezamăgirea în fericire, ca nu mai fiu așa nefericită mai tot timpul. Aș vrea multe, însă, cel mai mult și cel mai mult aș vrea ca prietenia să fie altfel și prietenii mei, să știe, indiferent de orice circumstanțe, că povestea noastră de final nu se termină la nici un final prevăzut de ei. Aș vrea, dacă tot pot să spun în mii de cuvinte, ca prietenia mea să nu semene cu nici o prietenie din lume și mai presus de toate să aibă gustul vatei de zahăr, pe care o ador, mai ales când o savurez alături de amicii mei, fluturii. Și ei contribuie la dezamăgirea asta mare despre care vorbeam. Și cum aș putea eu să le spun prietenilor mei cât de mult contează pentru mine când rutina aproape că îi face dependenți de plictiseală și stres. Nu mai au timp de vata mea de zahăr și nici de plimbările cu arome de frunză de arțar, căzute pe aleile lui Brâncuși. Nu mai au timp de vorbe iar cuvintele „te iubesc” sau „mi-e dor” sunt ca niște necunoscute cărora nu le găsesc rezolvarea. E greu ca timpul să fure prietenia mea, pe care speram să o pot avea măcar o viață, dacă nu cinci, atât cât îmi promisese amicul meu celest. Și e greu…și va fi mai greu când voi constata că prietenia este doar un sentiment pe care la fiecare întâmplare, să-i spun negativă, va trebui să mi-l reprim, încetul cu încetul, așa cum voi mânca vata mea de zahăr iar la final rămâne doar o goliciune de lemn, fără aromă, fără dulceață și fără gustul inconfundabil de caramel. Și mi-aș putea permite să spun că îl voi arunca la primul coș scos în cale, pentru că nu îmi folosește nici rigiditatea lui, nici forma și nici această goliciune care mă dezgustă. Era prea simplu să spun că îl voi păstra, însă, nu, pentru că în secundele acestea care însumează viața se găsesc atâtea celule ale fericirii, încât aș fi prea dură cu mine și prea orgolioasă cu viața mea să pot renunța așa ușor. Prietenia mea ar putea să fie povestea unei vate de zahăr, care dacă nu este savurată, gustată din plin și adorată atât de mult cum o ador eu, s-ar topi și s-ar lipi de lemnul acela care mie nu îmi place deloc. Prietenia mea ar fi mai ceva ca vata mea de zahăr dacă nu ar avea picurate un pic din toate sentimentele negative ale unui om. Atunci ar fi mai perfectă decât orice, (știu că „perfect” nu are grad de comparație, dar se înțelege :P) și l-aș ruga pe amicul meu celest să mai îmi dea astfel de prietenii încât să am un oraș al prieteniei. Dar…nu se poate, cum nu se poate ca pe oamenii de lângă tine să-i schimbi, cum nu se poate ca greșelile să fie iertate, cum nu se poate ca zilele să fie altfel decât sunt….