Mastile tale...

Aş avea atâtea să spun despre tine, atât de multe pentru puţinele clipe în care mi-ai dat şansa să te cunosc. Te văd zilnic şi tot atât de des văd cum îţi schimbă măştile, atât de multe şi atât de diferite pentru fiecare stare pe care o ai, încât aş crede, uneori, că mi se pare. Cred că trăieşti într-un cub de cristal şi că, nu laşi să intre acolo nimic din ce ar putea fi omenesc. Ai lumea ta şi chiar dacă pentru tine e cea mai normală, pentru noi, toţi, cei care te percepem altfel, e mai anormală ca un curcubeu care se reflectă în roua de pe florile de nu mă uita. În universul tău, ermetic ajustat ca o carapace, ai cea mai frumoasă viaţă, o viaţă dedicată prieteniei şi sentimentelor pe care, doar tu, le poţi simţi căci sunt distincte de ale noastre, ale oamenilor de care tu te intersectezi zilnic. Într-un minut aş putea să mă uit la tine şi să îmi dau seama că masca tristeţii ţi-ai pus-o încă de la primele ore ale dimineţii, căci nu văd zâmbete şi nici o urmă de mai bine. Ai crede că toate trăirile negative ale fiecăruia dintre noi se regăsesc în tine, dar doar ai crede, pentru că realitatea este cu totul alta, realitatea noastră a celor ce „vieţuim” în preajma ta. Eşti un om simplu, dar simplitatea ta este atât de complexă încât nimeni nu cred că ar putea-o înţelege. Eşti diferit, atât de diferit încât pe noi nu mai ai timpul să ne cunoşti, cu toate că poate, în ceasul al doisprezecelea, ai vrea. Însă, atunci când vine seara îmi dau seama că tot, absolut tot este doar bănuială, bănuiala unui om care vrea să scoată de la tine mai mult decât un „salut”. Ai calităţi, dar sunt atât de ascunse încât ai crede că vrei ca numai defectele să le scoţi în faţă. Eşti sociabil, dar prea sociabil încât nu-ţi găseşti cuvintele să întrebi „ce mai faci?”. Sunt multe de spus despre tine, acel tu, care de fiecare dată îmi arăţi că ai o garderobă impresionantă de măşti, pe care, prea des le schimbi pentru a demonstra complexitatea unui om ca tine. Şi şti ce este curios? Că îmi dai impresia că cele mai urâte măşti le pui atunci când eşti aici, cu noi, în universul nostru, pe care aş vrea, ca odată să îl percepi şi tu ca şi fiind al tău. Ştiu că eşti diferit, însă, mi-aş dori ca diferenţa asta să nu fie atât de vizibilă şi să nu dea impresia, că noi am fi doare nişte statuete „perfide” pe care tu le-ai fi modelat peste noapte, după „chipul şi asemănarea ta”. Şi mai ştiu că în timp ce îţi scriu te gândeşti la cât de perfect şi imperfect te văd eu în relaţia cu mine. Acesta eşti tu, însă, dincolo de toate chipurile astea pe care tu le ai unul atât de frumos încât toate „imperfecţiunile” astea se duc pe Apa Sâmbetei. Faptul că eşti om te înnobilează….Aşa că fii tu, dar mai adaugă la reţeta asta secretă un strop de prietenie şi vei vedea că totul va fi perfect….în relaţia asta cu noi, cu cei pe care tu, zilnic, eşti nevoit să îi suporţi în mediul acesta atât de obscur, abstract, cum vrei tu…

PS: Aceasta este povestea unui om pe care l-am cunoscut prea puţin şi despre care aş putea să vorbesc o eternitate.