Mama, a noua minune a lumii

Când scriu mâna îmi tremură aşa cum nu mi-a tremurat niciodată. Încerc să alung acest impediment şi mă lovesc iar şi iar de trăiri pe care, sincer, nu am vrut să le „contactez”. Vorbesc despre o fiinţă despre care cineva spune că te-ai naşte, ai trăi şi ai muri o mie de vieţi şi ai lua-o de la capăt încă de atâtea ori ca să ajungi să o cunoşti şi să redescoperi odată cu ea toate tainele vieţii. Un prieten drag spunea că fără ea, lumea s-ar opri în loc iar universul nu ar mai fi univers şi nici oamenii, oameni. Ar fi o mare de întuneric într-un ocean de lumină iar tot mecanismul acesta de funcţionare a vieţii ar fi dat peste cap pentru că numai în ea se pot ascunde secretele acestea miraculoase, numite zile. Vorbim despre mama ca despre un tot, ca despre cea mai complexă fiinţă, ca despre o uzină de sentimente, care nu se mai satură să lucreze, chiar şi în zile de sărbătoare. Am cunoscut-o pe mama demult, acum 25 de ani, într-o zi de 20 de Ziua Sfântului Ilie. Nu am ştiut că trebuie să spun ceva şi am început să plâng mizând pe faptul că această „calitate” a mea o va da peste cap şi se va înduioşa atât de mult încât va sparge ea gheaţa şi va începe conversaţia. Şi aşa a fost….Primul ei sărut a fost practic cel mai minunat bun-venit şi de atunci am ştiut că nimic, absolut nimic, nu o va împiedica să îmi mai dea alte mii de săruturi. Am simţit că mama e Dumnezeul meu şi sunt sigură că şi voi aţi simţit la fel. A urmat, la fel ca într-o poveste, un lung şir de zile în care nu mă mai săturam să visez despre cum va fi viaţa mea, alături de ea, de mama mea despre care v-aş putea povesti o mie de ani de aici încolo, dacă aş putea trăi atât. E ca şi cum cineva mi-ar fi fost sortit mie, să fie jumătatea existenţei mele. Se spune că un copil îşi alege părinţii încă dinainte de a se naşte. Sunt sigură că am făcut cea mai bună alegere, nu ştiu cum, însă instinctul îmi dictează toate acestea. A urmat o viaţă simplă alături de un om simplu care m-a învăţat că cea mai mare virtute a unei fiinţe de pe Terra e simplitatea. Şi am căutat în lucrurile cele mai simple esenţa şi am găsit-o şi am adulmecat-o ca pe cea mai bună pradă şi a fost bine. Mama a fost femeia care m-a redescoperit căci uitasem în imaturitatea mea de copil ce înseamnă să iubeşti şi să fi iubit. Uitasem să cred în Dumnezeu, în mine, în inteligenţa mea, în oamenii mei. Uitasem să visez şi uitasem să sper că va fi mai bine. Mama a fost aceea care m-a învăţat că lacrimile fac parte din purtare firească a unui om iar zâmbetul poate fi la fel de prezent pe faţa ta ca nasul, ochii, gura şi mai ales ridurile care demonstrează că n-ai trăit degeaba. Mama a fost călăuzitoarea paşilor mei în cele mai negre zile, colorându-le mai tare ca un curcubeu. Mama a fost femeia care a ştiut să fie mamă şi soţie în acelaşi timp, chiar dacă pare un stereotip. A ştiut că are trei copii cărora trebuie să le felieze dragostea în părţi egale, să nu se certe, a ştiut că banii nu aduc fericirea şi nici o întreţin, aşa cum ar spune cineva şi a ştiut că mâinile ei pot face minuni, deşi poate de multe ori ne-am îndoit. Cu toate aceste lucruri, mama  nu a uitat să ne vegheze chiar şi atunci când nu a fost lângă noi. Dumnezeu a creat-o pe mama, nu ştiu cum, prin ce truc, prin ce reţetă nemaipomenită, însă, i-a ieşit perfect. Pentru fiecare copil din lumea asta Dumnezeu a plămădit, cu un ritual secret, o mamă, însă, la fel ca pe o prăjitură, pe care o faci pentru prima oară, nu mereu i-a ieşit aşa de bine treaba. Ştiu însă, că, pentru orice copil, mama, oricâte „imperfecţiuni” ar avea e mama…